Cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, cel mai bun actor in rol principal, cea mai buna actrita in rol secundar, cea mai buna coloana sonora – asa nominalizari, mai rar. Nu stiu daca le merita sau nu, pentru ca nu am vazut toate celelalte filme, insa daca ar fi aparut anul trecut, n-ar prea fi avut asa succes si nici asemenea sanse.
Martin Scorsese, David O. Russell si fratii Coen sunt amenintati anul asta de un film cu un buget redus, produs de un regizor care are pana acum numai 2 lung-metraje. Al 3-lea film al lui Steve McQueen se bucura de un succes impresionant, de nominalizari la toate categoriile posibile, la toate festivalurile posibile, de note mari, de aprecierile criticilor si de sustinerea publicului.
Mie una imi place Steve McQueen. Si imi place ca americanii se pricep sa faca filme foarte bune ori despre cat de misto sunt ei, ori despre cat de prosti sunt. Asta e despre cat de prosti sunt (ma rog, au fost). E, cu siguranta, despre ceva cu care nu te poti mandri, despre o perioada din istorie la care privesti cu dispret, despre o atitudine inumana pe care au tolerat-o secole si pe care nu poti decat sa o regreti.
12 Years a Slave prezinta povestea reala si impresionanta a lui Solomon Northup, un negru liber, educat, care se bucura de o pozitie sociala onorabila alaturi de sotia si cei doi copii ai sai, dar care este rapit, pus in lanturi si vandut drept sclav. Astfel, Solomon isi petrece urmatorii 12 ani din viata din plantatie in plantatie, fiind vandut si revandut, muncind din greu, luptadu-se pentru viata lui, fiind martor la tot felul de evenimente, care de care mai cumplite, sperand in fiecare secunda ca se va intoarce acasa la familia lui.
Mi-a adus aminte de Django, care este net superior, dar care trateaza aceeasi tema. Ambele filme sunt filme pe care trebuie sa le pui copiilor ca sa-i faci sa inteleaga (nu doar sa stie) istoria. Spre deosebire de Django, 12 Years a Slave este mai bland. Avem si aici durere si violenta, insa nu ca in filmul lui Tarantino, care impresioneaza. 12 Years a Slave nu impresioneaza, nu te pune pe ganduri si nici nu te face sa vrei sa-l revezi.
Chiwetel Ejiofor are rolul principal, pentru care este nominalizat la cam toate festivalurile pentru cel mai bun actor. Intr-adevar, omul joaca bine, dar nu exceptional. Se straduieste sa transmita durere, panica, suferinta, insa pare prea teatral. Parca nu e chiar de cel mai bun actor in rol principal. Parca pentru un asa premiu trebuie sa dai mai mult – cam cum a dat Robert Redford in “All is lost”, si el nominalizat pentru aceeasi categorie.
Apare si Brad Pitt prin zona, care joaca si el foarte bine, dar care are un rol cam opac. Apare in cateva scene, are cateva replici interesante si cam atat, nimic mai mult.
Un rol foarte bun, insa, are Lupita Nyong’o, care joaca exceptional si care deja este nominalizata pentru cea mai buna actrita, rol secundar.
De coloana sonora s-a ocupat Hans Zimmer, deci asta spune tot.
The goddamn movies. They can ruin you. 